Relaxati-va si pregatiti-va sa aveti un orgasm
“I treat art as a service. I think of myself as a service worker”
Pipilotti Rist
Daca tentatia, la iesirea dintr-o expozitie de arta contemporana, era dorinta de a fi ceva mai desteapta, acum m-am lecuit. Pipilotti Rist reuseste combinatia uluitoare: arta feminina prin introspectie, feminista prin exprimare si candoare. De la trailerul filmului Pepperminta – care tocmai s-a lansat pe ecrane in undergroundul european, pana la expozitia Friendly Games – Electronic Feeling[1], m-a fermecat definitiv: un tavalug de culoare si forma intr-un uter creat iar si iar pentru fiinta acvatica in care m-am transformat odata intrata in rolul spectatorului.
Orice trecere dintr-o incapere in alta, treapta urcata dintr-o dimensiune spre cealalta, e anuntata in falduri transparente pe care cuvinte inocente se plimba strengar. Lucrarile artistei se pastreaza intr-o balanta incredibila intre macabru si banalul minimalist, intr-o combinatie imagistica seducatoare pana la insuportabil. Iar dincolo de abundenta senzoriala cu care terifiaza, in cele din urma descompunem o provocare a reprezentarii fiintei umane fata de sistemul lumii in care traim. Fragilitatea trupului se exacerbeaza tocmai din cauza structurii civilizationale, inventata initial pentru a ajuta depasirea limitelor corporalitatii noastre.
Intinsa pe spate, privind ecranul din tavan printr-o rama valurita, datul deadura imi devine accesibil. Nu numai lumina, culoarea, ci intreg ambientul fosnitor, soptitor, marinimos in micile detalii, ma cuprinde si, abandonand voluntar concreta mea existenta, ma las purtata de o poveste fara sfarsit, si fara inceput in “Free Time” sau “Gravity, Be My Friend”. Apoi, un desant lubric ce-si pierde sonorul lasa proiectorul sa dezvaluie o calatorie asupra vulvei, lipsita de conotatiile obisnuite si facuta sa apara ca o bijuterie: “Gina’s Mobile”. Sfera de cupru, carcasa de plexiglas, proiectorul, structura de perdele si covorul rosu-roz imi starnesc fricile si tabuurile si nelinistile datorita carora ma dez-echilibram…
Imi revin cred, dar, abia impacandu-ma in comuniunea cu natura atat de trupeasca, de vie, ma simt aruncata din nou, de data asta in fata unei bucatarii gigant, domesticite si sterilizate. Neprevazut, primul sentiment de cruditate ma bulverseaza. Vroiam mai multe taine dezlegate, mai multe atingeri polifonice, multicolore. Rasturnarea din ultima calatorie ma trage definitiv pe pamant, cu pasii calcand pe lumea proiectata, lumea fortata devenita de acum vis neinteles.
Dincolo de lungul paravan al (re-)interpretatilor succesive, care aduc atata indecizie conceptuala pierzand publicul, Pipilotti Rist gaseste calea jocului inocent al copilei, exprimat intr-o vizuala lingua franca. Ca un personaj de basm, artista cucereste si seduce precum copiii, asumandu-si misiunea exorcistului ce vindeca suflete recente. 
http://www.pipilottirist.net/moss.html
[1] Pipilotti Rist, Friendly Game – Electronic Feelings, Fondacio Joan Miro, Barcelona, 2010.
Neurosexismul si iluzia genului
Nou aparutul studiu de psihologie cognitiva “Delusions of Gender: How Our Minds, Society, and Neurosexism Create Difference”* uimeste prin franchete si deconstructie argumentativa. Autoarea, Cornelia Fine, reuseste sa demonteze toate stereotipurile pe care psihologia pseuso-stiintifica se baza. Baietii sunt buni la aritmetica, pe cand fetele se joaca cu papusi, inteleg mai bine emotiile si se descurca de minune in gospodarie este ceea ce sustinea neurostiinta tendentioasa in interpretari insuficient argumentate.
Reprezentarile eronate ale descoperirilor neurostiintifice sunt cele care au intarit convingerile conform carora barbatii inteleg mai bine lumea, iar femeile inteleg mai bine oamenii. De cate ori ne punem problema cat de intemeiate sunt aceste teorii? Prejudecati, opinii cu pretentii stiintifice, ne formeaza modul de a gandi diferit in ceea ce-i priveste pe baieti si pe fete. Iar distributia rolurilor de gen intre femei si barbati ramane un hotar greu de trecut.
Cornelia Fine intreprinde o cercetare remarcabila si consistenta care, chiar atunci cand abordeaza intr-o maniera pretentioasa un subiect complex, pastreaza un stil limpede si placut. Autoarea demonstreaza in carte cum femeile nu sunt slabe la matematica, ci datorita asteptarilor sociale diferite, intemeiate pe gresita interpretare neurologica, le este mult mai greu sa indeplineasca sarcini nelegate de rolul social. Iar acest neurosexism adanceste diferentele dintre femei si barbati.
Egalitatea de gen inclusa in aproape orice domeniu poate avea efecte psihologice benefice. Dar problema este efectul pe care il au stereotipurile din media de tipul “creierul barbatilor este pur si simplu mai bun la asta, iar creierul femeilor este mai bun la asta”. Diferenta consta in faptul ca in mod curent se intelege nu ca barbatii ar fi mai buni pentru ca muncesc mai mult, ci pentru ca genetic ar fi diferiti. Stereotipurile de gen intemeiate pe “adevaruri stiintifice” sunt mai periculoase decat diferentele in sine.
Neurologii sustin ca exista diferente intre creierul femeilor si cel al barbatilor, dar in nici un caz nu pot spune in ce constau aceste diferente. Descoperirile legate de reactia cortexului prefrontal drept in timpul unui test nu sunt inca pe deplin intelese. Neurologii stiu asta, dar scriitorii care popularizeaza stiinta pur si simplu exploateaza acest fapt argumentand ca femeile si barbatii ar simti si gandi diferit.
Pe scurt, pana cand vom continua sa editam si sa citim ca Femeile vin de pe Marte, barbatii de pe Venus (sic), vom asculta de glasul pseudo-stiintific al neurosexismului.
* Cordelia Fine, Delusions of Gender: How Our Minds, Society, and Neurosexism Create Difference
One Woman’s Show: Eve Ensler
da, “redescopera copila din tine”, foarte frumos spus.
Asta nu se va intampla niciodata!
oooo…., am deja 9 ani (nu e chiar usor), iar asta nu mi se va intampla niciodata!
Etica grijii
http://www.cceia.org/resources/video/data/000218
Fiona Robinson: O minunata prezentare a eticii grijii si filosofiei ce decurge de aici.
INVITATIE …la metrou
Ziua Internaţională a Femeii trebuie să fie nu numai un prilej de a copleşi femeile cu flori şi cadouri, ci şi un moment de reflecţie asupra inegalităţilor dintre femei şi bărbaţi şi a încălcării drepturilor femeilor în societatea noastră pe tot restul anului De aceea, cu ocazia zilei de 8 martie, vă invităm să ieşim în stradă pentru a condamna discriminarea de gen, violenţa domestică, hărţuirea sexuală, diferenţele salariale dintre femei şi bărbaţi şi câteva din stereotipurile de gen.
Acţiunile se vor desfăşura în zilele de 6, 7 şi 8 martie la metroul Bucureşti şi în pasajele de la Universitate şi Piaţa Unirii. Participanţii vor purta tricouri inscripţionate cu diverse mesaje şi vor împărţi pliante trecătorilor (detalii în anexă).
Iniţiatorii acestor acţiuni sunt Centrul FILIA şi Asociaţia A.R.T. Fusion împreună cu voluntarii internaţionali din proiectul „Experience Arts for Social Change”.
Femei in politică – istorii traite
Centrul FILIA şi asociaţia A.R.T. Fusion va invita luni, 8 martie, la dezbaterea „Femei in politică – istorii traite”, care va avea loc cu incepere de la ora 17,00 la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative, (Str. Povernei nr. 6, Sector 1, Bucuresti), sala 111.
Au fost invitate sa ia cuvantul si sa ne impartaseasca din experienta lor de femei in politica, in ordine alfabetica, doamnele Theodora Berzi (PNL), Anda Croitoru (ANES), Lucia Lepadatu (PDL), Carmen Moldovan (PSD), Maria Mota (presedinta ANES), Andreea Paul (Vass) (PDL), Maria Stavrositu (PDL) si Cristina Pocora (PNL).
Dezbaterea face parte dintr-o campanie mai ampla, organizata de Centrul FILIA si asociatia A.R.T. Fusion, ce isi propune ca ziua de 8 martie sa reprezinte un moment de reflectie asupra inegalitatilor dintre femei si barbati in societatea romaneasca.
Impreuna cu invitatele vom incerca sa aflam motivatia alegerii carierei politice si primii paşi in interiorul partidului/ viata politica; cum se desfasoara interactiunea cu electoratul, cu colegii/ colegele de breaslă, cu jurnalistii/ jurnalistele; valorile la care adera, aşteptari si modele in viata politica; mecanisme de crestere a reprezentării femeilor in organele de conducere ale partidelor si ale administratiei publice centrale si locale.
Radicalism?
Femeile erau deja la baza piramidei inainte ca aceasta criza sa inceapa, deci nu e nici o mirare ca ele sunt cele care resimt cel mai pregnant efectele dezastrului. Subordonarea ca loc predilect al femeilor pe piata muncii, cu toate avantajele castigate in ultima vreme de miscarea pentru femei, ramane ca o reflectie a diviziunii sexuale a muncii si a statutului inferior al femeilor in cadrul familiei patriarhale capitaliste.
Cea mai mare provocare pentru imbunatatirea vietii femeilor din fiecare tara este de a pune puterea in mainile lor. Fie ca e vorba de cele mai sarace tari din Africa, sau de cele mai represive din Orientul apropiat sau Asia, lipsa controlului asupra propriilor destine nenoroceste vietile femeilor inca din copilarie. Iata si clasamentul tarilor si criteriile atrocitatilor:
Afghanistan: femeile traiesc in medie 45 de ani, cu un an mai putin decat barbatii;mai mult de jumatate dintre mirese au sub 16 ani; 87% marturisesc experienta violentei domestice; peste 1 milion de vaduve sunt pe strada, de cele mai multe ori fortate sa se prostitueze;
Congo: violurile sunt atat de brutale si sistematice incat observatorii ONU le-au numit fara precedent; cele mai multe victime mor, altele sunt infectate cu HIV si lasate sa poarte de grija singure copiilor; nevoia de a gasi apa si hrana expune femeile ma si mai multa violenta; fara resurse, transport sau legaturi, ele nu au nici o scapare.
Irak: “eliberarea” Irakului de Saddam Hussein a inlantuit femeile intr-un razboi al violentei sectare care tinteste fetele si femeile; rata de alfabetizare, odata cea mai ridicata in lumea araba, acum este printre cele mai scazute datorita familiilor care isi feresc fetele de rapiri si violuri; femeile care altadata mergeau la serviciu, acum stau in casa; in plus, peste 1 milion de femei au fost obligate sa-si paraseasca casele, iar alte milioane sunt incapabile sa castige suficient cat sa se hraneasca.
Nepal: cele mai multe femei mor in timpul sarcinii sau dand nastere; fetele care nu reusesc sa fie maritate risca sa fie vandute traficantilor chiar inainte de adolescenta; vaduvele sufera abuzuri extreme si discriminari daca sunt acuzate ca fiind vrajitoare; razboiul civil dintre guvern si trupele maoiste a trimis multe femei in luptele de guerila. Asta pentru ca vor fi mereu voci guturale, voci sclifosite, grimase mustacite ori pareri impartite – vezi doamne – despre cat de inutil e feminismul azi. Iata o formula in care se poate spune ceva despre lumea in care traim. Eu zic ca sunt chemati deopotriva barbatii sa o inteleaga si sa faca ceva.
Lista merge mai departe cu Sudan, Guatemala, Mali, Pakistan, Arabia Saudita, Somalia. Sunt multe alte informatii interesante de aflat pe http://www.feministezine.com/feminist/international/Ten-Worst-Countries-for-Women.html
Acum sunt dispusa sa ascult voci ce nu pot pronunta the “F” word.
Executii in Iran – femei adultere
Cat de constiente suntem ca traim in cea mai buna lume posibila?
Oare daca lucrurile stau asa, nu cumva multumita unor zane bune? Datoria noastra (kant-iana si daly-iana deopotriva) ar fi de a incerca la randul nostru un misionariat al bunatatii.
Enemies of Happiness II
Enemies of Happiness – Eva Mulvad & Anja Al-Erhayem/Danemarca/2007/59 min
“Am vrut sa fac un film care sa lase spectatorilor sentimentul despre cum e sa traiesti in Afghanistan, cum este sa mergi pe strada. Un film cu mai putina distanta” (Eva Mulvad)
Este posibil ca o femeie afgana, inarmata doar cu o voce puternica si cu patimasa dragoste de tara natala, sa depaseasca vederile inradacinate adanc si amenintarile cu moartea pentru a ajuta democratia sa razbata in Afghanistan?
Filmul autoarei Eva Mulvad, documentarul “Dusmanii fericirii”, urmeaza incredibilei si reusitei campanii electorale a tinerei de numai 28 de ani Malalai Joya, femeia afghana candidata la primele alegeri parlamentare dupa o perioada de 35 de ani. Alegerile din 2005 au reprezentat o cotitura in viata femeilor afghane care de-a lungul intregii lor vieti au indurat conditia de cetateanului de rangul doi.
In mijlocul imaginilor pustii, poetice, ale aridei Provincii Farah, filmul inregistreaza ultimele luni ale campaniei electorale, in care Joya cantareste orice iesire publica cu riscul dat de amenintarea cu moartea. Insa perindarea alegatorilor de incredere la usa ei alunga orice indoiala ca Joya nu ar fi o eroina populara. Printre vizitatorii sai se numara o batrana de 100 de ani care merge 2 ore sa ii transmita sustinerea ei si niste leacuri. In stilul Regelui Solomon, Joya actioneaza ca avocat al poporului judecand situatia dintre un barbat violent si dependent de droguri si sotia sa, sau consiliind o familie fortata sa marite fiica adolescenta cu un barbat mult mai in varsta. Protejata de gardieni inarmati, Joya se deplaseaza in zonele rurale sarace pentru a vorbi comunitatilor de femei, promitand sa fie vocea lor si sa “se opuna dusmanilor pacii, femeilor si democratiei”. In prezenta tumultoasei ei tenacitati ne putem imagina viitorul unei natiuni luminate. Portretul tinerei politiciene e redat in tuse puternice, iar cu ajutorul subtilitatilor dramaturgice puse in slujba unei consideratii personale, vedem un om bun cu temerile si indarjirea obligatorie unei vieti deloc usoare.
In plus, avem aici o istoriografie care marturiseste despre felul in care scoala daneza priveste filmul documentar: o forma de arta. Regizoarea insasi se considera mai aproape de fictiune decat de jurnalism, si crede ca un film documentar poate sa fie la fel de incitant si frumos ca unul de fictiune, in stilul unui cinema verite. Este incercarea de a da sens realitatii. Si cati alti mari cineasti nu au incercat: Frederick Wiseman, the Maysles Brothers, Werner Herzog, Michael Glawogger, Kim Longinotto, Jørgen Leth, and Anne Wivel.
Provocarea pe care ne-o arunca “Enemies of Happiness” e incarligata. Pe de o parte dihotomia aplicabila in razboi, musulmanii ca dusmani ai occidentalilor (si invers, warlords, coruptii care intretin razboiul occidentalilor impotriva poporului afghan), talibanii ca dusmani ai femeilor si copiilor afghani carora le-au luat drepturile si le-au dat in schimb burgha. Pe de alta parte femeile culturii occidentale ajung in intimitatea femeilor afghane ducand cu ele o alta sabie cu doua taisuri. Fiecare isi doreste in lumea ei o reusita si o legitimare a egalitatii de sansa: regizoarea pasind in spatiul atat de macho-elitist, iar politiciana incercand sa patrunda in spatiul public asa cum defineste primar democratia.
Ca femeie, ce e de infruntat?…. Pentru autoare doar ca femei puteau sa intre si sa iasa din casa lui Malalai Joya fara sa nasca rumori, iar pentru ca erau femei occidentale au castigat mai multa atentie si siguranta decat daca ar fi fost barbati in teatrul de razboi. Oare asta e tot ce se poate spune?
*Daneza regizoare si autoare de film Eva Mulvad, absolventa a Scolii Nationale Daneze de Film, castiga numeroase premii internationale. Dincolo de realizarea documentarului campaniei electorale a lui Malalai Joya, Mulvad a regizat un numar de alte documentare printre care: “The Camp” si “The Last Dance.”
Filmul a luat numeroase premii, printre care la Amsterdam – Lupul de Argint in 2006 si tot in 2006 primeste WIFT, Women in Film and TV, la Sundance Film Festival in 2007 castiga Marele premiu al juriului.
P.S. In 21 mai 2007 Camera Deputatilor din Parlamentul Afghan a votat suspendarea lui Malalai Joya pentru comentariile critice pe care le-a facut in interviul televizat. De la alegerea ei, Joya nu a incetat apararea fatisa a drepturilor femeilor si a copiilor afghani. A continuat sa ceara investigarea crimelor de razboi, chiar si a acelora perpetuate de actuali parlamentari.
