Relaxati-va si pregatiti-va sa aveti un orgasm

“I treat art as a service. I think of myself as a service worker”

Pipilotti Rist

Daca tentatia, la iesirea dintr-o expozitie de arta contemporana, era dorinta de a fi ceva mai desteapta, acum m-am lecuit. Pipilotti Rist reuseste combinatia uluitoare: arta feminina prin introspectie, feminista prin exprimare si candoare. De la trailerul filmului Pepperminta – care tocmai s-a lansat pe ecrane in undergroundul european, pana la  expozitia Friendly Games – Electronic Feeling[1], m-a fermecat definitiv: un tavalug de culoare si forma intr-un uter creat iar si iar pentru fiinta acvatica in care m-am transformat odata intrata in rolul spectatorului.

Orice trecere dintr-o incapere in alta, treapta urcata dintr-o dimensiune spre cealalta, e anuntata in falduri transparente pe care cuvinte inocente se plimba strengar. Lucrarile artistei se pastreaza intr-o balanta incredibila intre macabru si banalul minimalist, intr-o combinatie imagistica seducatoare pana la insuportabil. Iar dincolo de abundenta senzoriala cu care terifiaza, in cele din urma descompunem o provocare a reprezentarii fiintei umane fata de sistemul lumii in care traim. Fragilitatea trupului se exacerbeaza tocmai din cauza structurii civilizationale, inventata initial pentru a ajuta depasirea limitelor corporalitatii noastre.

Intinsa pe spate, privind ecranul din tavan printr-o rama valurita, datul deadura imi devine accesibil. Nu numai lumina, culoarea, ci intreg ambientul fosnitor, soptitor, marinimos in micile detalii, ma cuprinde si, abandonand voluntar concreta mea existenta, ma las purtata de o poveste fara sfarsit, si fara inceput in “Free Time” sau “Gravity, Be My Friend”. Apoi, un desant lubric ce-si pierde sonorul lasa proiectorul sa dezvaluie o calatorie asupra vulvei, lipsita de conotatiile obisnuite si facuta sa apara ca o bijuterie: “Gina’s Mobile”. Sfera de cupru, carcasa de plexiglas, proiectorul, structura de perdele si covorul rosu-roz imi starnesc fricile si tabuurile si nelinistile datorita carora ma dez-echilibram…

Imi revin cred, dar, abia impacandu-ma in comuniunea cu natura atat de trupeasca, de vie, ma simt aruncata din nou, de data asta in fata unei bucatarii gigant, domesticite si sterilizate. Neprevazut, primul sentiment de cruditate ma bulverseaza. Vroiam mai multe taine dezlegate, mai multe atingeri polifonice, multicolore. Rasturnarea din ultima calatorie ma trage definitiv pe pamant, cu pasii calcand pe lumea proiectata, lumea fortata devenita de acum vis neinteles.

Dincolo de lungul paravan al (re-)interpretatilor succesive, care aduc atata indecizie conceptuala pierzand publicul, Pipilotti Rist gaseste calea jocului inocent al copilei, exprimat intr-o vizuala lingua franca. Ca un personaj de basm, artista cucereste si seduce precum copiii, asumandu-si misiunea exorcistului ce vindeca suflete recente. 

http://www.pipilottirist.net/moss.html

[1] Pipilotti Rist, Friendly Game – Electronic Feelings, Fondacio Joan Miro, Barcelona, 2010.

Neurosexismul si iluzia genului

Nou aparutul studiu de psihologie cognitiva “Delusions of Gender: How Our Minds, Society, and Neurosexism Create Difference”* uimeste prin franchete si deconstructie argumentativa. Autoarea, Cornelia Fine, reuseste sa demonteze toate stereotipurile pe care psihologia pseuso-stiintifica se baza. Baietii sunt buni la aritmetica, pe cand fetele se joaca cu papusi, inteleg mai bine emotiile si se descurca de minune in gospodarie este ceea ce sustinea neurostiinta tendentioasa in interpretari insuficient argumentate.

Reprezentarile eronate ale descoperirilor neurostiintifice sunt cele care au intarit convingerile conform carora barbatii inteleg mai bine lumea, iar femeile inteleg mai bine oamenii. De cate ori ne punem problema cat de intemeiate sunt aceste teorii? Prejudecati, opinii cu pretentii stiintifice, ne formeaza modul de a gandi diferit in ceea ce-i priveste pe baieti si pe fete. Iar distributia rolurilor de gen intre femei si barbati ramane un hotar greu de trecut.

Cornelia Fine intreprinde o cercetare remarcabila si consistenta care, chiar atunci cand abordeaza intr-o maniera pretentioasa un subiect complex, pastreaza un stil limpede si placut. Autoarea demonstreaza in carte cum femeile nu sunt slabe la matematica, ci datorita asteptarilor sociale diferite, intemeiate pe gresita interpretare neurologica, le este mult mai greu sa indeplineasca sarcini nelegate de rolul social. Iar acest neurosexism adanceste diferentele dintre femei si barbati.

Egalitatea de gen inclusa in aproape orice domeniu poate avea efecte psihologice benefice. Dar problema este efectul pe care il au stereotipurile din media de tipul “creierul barbatilor este pur si simplu mai bun la asta, iar creierul femeilor este mai bun la asta”. Diferenta consta in faptul ca in mod curent se intelege nu ca barbatii ar fi mai buni pentru ca muncesc mai mult, ci pentru ca genetic ar fi diferiti. Stereotipurile de gen intemeiate pe “adevaruri stiintifice” sunt mai periculoase decat diferentele in sine.

Neurologii sustin ca exista diferente intre creierul femeilor si cel al barbatilor, dar in nici un caz nu pot spune in ce constau aceste diferente. Descoperirile legate de reactia cortexului prefrontal drept in timpul unui test nu sunt inca pe deplin intelese. Neurologii stiu asta, dar scriitorii care popularizeaza stiinta pur si simplu exploateaza acest fapt argumentand ca femeile si barbatii ar simti si gandi diferit.

Pe scurt, pana cand vom continua sa editam si sa citim ca Femeile vin de pe Marte, barbatii de pe Venus (sic), vom asculta de glasul pseudo-stiintific al neurosexismului.

* Cordelia Fine, Delusions of Gender: How Our Minds, Society, and Neurosexism Create Difference