Psihologie sportiva

Ce mi-a venit aseara la bere sa ma invartosez in halul ala pe nenorocitul de subiect!?
Mi-am amintit dintr-o data ca nu numai lipsa apei calde in bazin, a costumelor de baie, a ochelarilor, castilor, a treningurilor, antrenorilor sanatosi la minte, a fripturii de la felul doi era tiparul copilariei sportive, ci si absenta vreunui psiholog.
Pe locuri, fiti gata…. START!
si dupa auzul fluierului urechile se infundau, singurul lucru remarcabil ramanand dunga pe care o urmaream reflex cu privirea pentru a pastra cel mai scurt traseu.
Toata inversunarea antrenamentelor ultimelor luni, emotia care se strangea ca un lat cu cat saptamanile pana la concurs erau mai putine, ajungand la tremuratul bizar (nu-i asa mama, era emotia plecarii in alt oras…) cand imi faceam bagajele. Ceasul de nestapanit imi dadea sudori reci. Eram de fiecare data aruncata intr-un alt loc, cu doar o zi sau doua inaintea probei, iar socul deplasarii era savoarea povestirilor de dupa. Hei, de data asta unde ai fost, ce oras ai mai vazut? Am vazut Venetia, sau poate Leipzig, Barcelona, Budapesta. Incepeam sa vorbesc din putinele carti citite, sa incropesc din auzite ce insemna sa vezi lumi noi. In fapt nu vedeam nimic. Totul nu era decat un lung sir de autocare, trenuri, aeroporturi, hoteluri, toate nespunandu-mi altceva decat ca randamentul meu era asteptat, ca nu conta altceva in afara cronometrului.
Cronometrul… incepea odata cu fluierul si se oprea masurand un timp in care nu visam, desi mintea nu era nidecum prezenta. Muschii urmau o lege pe care o stiau altii.
La ce ma gandeam atunci? La ce se gandesc de obicei copiii: la joaca.